Ariel Constantinof Blog

Salut! Ma numesc Octav sunt din Buzau si as avea o rugaminte. Daca puteti sa imi faceti si mie reclama blogului macara pana fac ceva vizatori pe zi. Sunt la inceput si vreau putina sustinere. blogul meu este [aici adresa blogului]
Daca doriti sa ma sustineti lasati-mi un mail. Multumesc anticipat

Şi eu ce să fac într-un caz din ăsta?

Dacă zic că “uite ce generaţie naşpa de bloggeri [şi aici câteva jigniri]“, sunt rău si prost… Dar de ce să dai un astfel de e-mail fără să gândeşti înainte, serios acum? Şi de ce-s eu nevoit să-l citesc?

Eu înţeleg că blogul în sinea sa este un canal de comunicare, dar totuşi nu înteleg de ce tindem să-l transformăm în cel mai important dintre toate canalele de comunicare ce există.

Cum ar fi ca de mâine să uit că unii din voi aveţi telefoane, adrese de mail, sau pur şi simplu o gură şi nişte picioare. Cum ar fi ca de mâine singurul meu canal de comunicare sa fie blogul?

Mama, când mâncăm? Şi ce anume?

Iar mama stiind că blogul este singurul meu canal de comunicare să-mi răspundă printr-un comment:

Pai într-o jumătate de oră este gata masa… Pregatesc nişte spaghete.

Interesant, nu? Dar oare nu era mai uşor să mă duc în bucatarie şi s-o întreb direct?

După anumiţi oameni nu… şi sincer, nu înţeleg de ce.

Din moment ce ne cunoaştem şi am comunicat recent prin e-mail şi telefon, cum poţi să zici că, prin articolul acela de pe blogul tău, mi-ai atras atenţia că am greşit faţa de tine.

Oare era aşa de greu să-mi dai un telefon sau un simplu mail? Trebuia oare să creezi un monolog pe care eu să-l citesc de pe blogul tău? De ce?

Şi în incheiere… Pitic, zi şi mie te rog ce temă avem pentru mâine la română. (lasă un comment adică)

Azi am fost plecat toata ziua. Mi-am petrecut ziua la Teen Press Open Doors III si a fost super-tare. Dar nu despre asta e vorba.

Cum am fost eu asa plecat toata ziua… am auzit ca blogul meu ar fi un blog “comercial”. Adica cum “comercial”, ma intreb.

Scot bani din blog si de aia e comercial? Am inceput sa ma ingrijorez ca nu intelegeam ce-i determina pe oameni sa zica ca un blog (Si mai ales al meu, deci, al meu!) ar fi comercial.

Apoi mi-am dat seama ca, orice ar vrea sa insemne, e irelevant daca nu-i de rau, nu?

Am ajuns acasa si mi-am deschis mailul. M-a contactat o doamna de la o televiziune pe o tema total ne-related cu “blogurile” si a inceput cu:

“Ti-am vazut blog-ul si am vazut ca locuiesti in Pantelimon.”.

Asta inseamna ca e un blog comercial?

Da… deci PROTV m-a declarat emo… si problema e ca nu doar pe mine! Pe toti bloggerii care au fotografii pe blogurile lor. Moment… incerc sa mi-l imaginez pe Buddha emo! Sau… Buddha emo la o bere cu Zoso emo… si Arhi cu nevasta - o iubire emo!

ProTv: “Copilul emo se descrie trist si depresiv. Din pacate, spun
pshihologii, este teribilist si se automutileaza. Comunica in special pe
Internet si are un blog plin de fotografii si coduri. Psihologii considera ca
parintii si profesorii sunt direct responsabili de felul în care evolueaza
acesti copii emo”

Vai de presa noastra.

Nu conteaza ca ea e Simona Sensual… Conteaza ca blogul a devenit un instrument care imi displace. Toata lumea face bloguri pentru bani. Nimeni nu stie ce-i ala content. Noii bloggeri nu stiu nimic despre internet, HTML sau calculator… stiu sa deschida calculatorul, sa vorbeasca pe Y!M, sa schimbe pagini pe Internet Explorer si, cel mai important, ca se SCOT BANI DIN BLOGURI!

Desigur, iar privesc doar partea “goala” a paharului. Daca ma gandesc mai bine, faptul ca blogurile au luat o asemenea amploare incurajeaza orice sclav al societatii sa vorbeasca liber despre orice.

Terminand cu filozofia… Sa stiti ca-s constient ca nu mai bloghez la fel si ca blogul acesta s-a schimbat mult. Toate se datoreaza faptului ca toata viata mea s-a schimbat incet, incet…

Eu revin cu blogul pentru … pentru … pentru o masina care ma poate duce in trecut (de obicei se cere o masina care sa duca in viitor, dar Ariel e special).